Dintre cele trei, Nō a fost primul care a fost dezvoltat și care s-a putut desăvârși ca formă și conținut de-a lungul anilor datorită puternicului și consistentului patronaj de care a beneficiat din partea elitelor sociale, cărora li se adresa.

A avut mult timp o calitate exclusivistă, făcând deseori referințe simbolice la literatură și mitologie, cu un limbaj deseori inaccesibil și o structură complexă. Este privit și ca cea mai pioasă formă de teatru, având rădăcini și surse de inspirație atât budiste cât și shintoiste.

Pe parcursul acestui articol voi trece în revistă parcursul captivant al acestei arte tradițional japoneze, cu sugestii de lectură/vizionare, sperând că vei fi egal de fascinat/ă de unicitatea și profunzimea ei.

Hajimemashou!

1. Origine și evoluție
2. Kannami și Zeami Motokiyo
3. Categorii Nō
4. Ce conține o piesă? Concepte, actori și scenă
5. Măștile Nō
6. De ce este Nō atât de interesant?

Originea și evoluția Teatrului Nō

Până în secolul al XIV-lea au existat două mari direcții de influență ale teatrului nipon, ambele inspirate, cel mai probabil, din artele spectacolului chinezești (ajunse în Japonia odată cu o sumă variată de alte importuri culturale): Bugaku 舞楽 și Sangaku/Sarugaku猿楽.

Dacă prima se referă la dansuri acompaniate de muzica Gagaku (niponizate în perioada Heian) uzitate deseori în timpul ritualurilor shintō în dansurile kagura și apreciat îndeosebi de nobilime, cel din urmă este o formă de spectacol care combină cântecul, dansul, mima și acrobația, fiind popular în rândul oamenilor de rând.

O altă posibilă inspirație este considerat Dengaku 田楽, un dans Shintō ritualic, realizat de către călugări în timpul ritualurilor agrare.

Teatrul este inițial jucat de către trupe formate din familii de actori, practica fiind sprijiniită de administrația guvernamentală prin scutirea de impozite (patronii celor mai influente trupe puteau deveni chiar nobili de rang inferior). Sunt cunoscute 7 astfel de confrerii specializate în Sarugaku, respectiv 2 în Dengaku (numere ce ar trebui să ne indice popularitatea sporită a spectacolelor de stradă destinate maselor). Până în ziua de astăzi mai există 4 școli Nō începute încă de pe atunci, pe lângă una înființată în perioada Edo.

Kannami și Zeami Motokiyo

Tată și fiu, cei doi sunt considerați părinții teatrului Nō.

Kannami este observat și imediat admirat de către Ashikaga Yoshimitsu (al treilea shogun al conducerii Ashikaga) în timpul unei reprezentații a piesei Okina.

În consecință, shogunul îi va adopta fiul, pe Zeami (1363 – 1443) în vârstă de 12 ani pe atunci, pentru a-i deveni însoțitor, favorizându-i accesul la o educație elevată.

Cu această ocazie, Zeami devine avid cunoscător al tradiției literare clasice din epocile Heian și Kamakura, în arta compoziției poemului renga (tipologie de poem japonez) a cărui principii și mod de creație le va prelua și utiliza, mai târziu, în scrierea textelor dramatice.

A scris peste un număr impresionant de piese de Nō păstrate confidențial (textele scrise fiind descoperite abia la începutul secolului XX de către cercetători), fie originale (de multe ori continuări ale ideilor tatălui său), fie prelucrate din texte din perioada Heian și perioada medievală, printre care și lucrări teoretice despre estetica teatrului și maniera de joc a actorilor.

Ce face unică o piesă de Nō față de restul formelor teatrale existente?

Un cuvânt cheie în înțelegerea Nō trebuie să fie tradiție, fiecare aspect urmând cu strictețe standarde prestabilite indiferent că vorbim despre dimensiunile și materialele exacte ale scenei sau la gesticulația precisă a actorilor.

Categorii ale Teatrului Nō

Un spectacol complet Nō conține o piesă din fiecare din următoarele 5 categorii, jucate în această ordine:

1.Kami Mono

le nu se dezvoltă în jurul unui conflict dramatic, cât urmează mai mult schema consacrată a spectacolelor ceremoiale, în care zeitățile sunt reprezentat eîn toată măiestria lor.

2. Shura Mono

Inspirate deseori din literatura medievală, urmăresc războinici care aparțin, de regulă, părții învinse într-o luptă dintre clanurile aflate la putere.

3. Katsura Mono

Sunt deseori punctul culminant în ansamblul reprezentației, inspirate fiind din cele două mari romane ale epocii Heian, Ise monogatari și Genji monogatari, și punând un accent deosebit pe muzică și dans.

4. Nō cu oameni

Include o varietate de subiecte care țin de relațiile umane, cum ar fi cea dintre părinți și copii, pierderea unor ființe dragi. sau povești triste de dragoste.

4. Kichiku Mono

Se desfășoară într-un tempo rapid și urmărește personajul shite, în primă instanță sub înfățișare omenească, ca în al doilea act acesta să se preschimbe fie în demon bun, aducând binecuvântare, fie rău, atunci urmărindu-se îmblânzirea lui de către oameni.

De ce sunt configurate astfel?

Dispunerea pieselor urmărește un criteriu estetic esențial în arta japoneză, jo-ha-kyuu: început lent, desfășurarea acțiunii într-un ritm alert și încheiere dinamică (motiv pentru care și traducerile de Nō sunt aproape imposibile, întrucât, fonetic, textul este alcătuit pe măsura ritmului).

Elemente componente

Deși inițial erau jucate în aer liber, au ajuns să formateze propriul tip de scenă (care, deși este la rândul ei în interiorul unei clădiri își păstrează propriul acoperiș), perfecționat în epoca Edo, inspirate fiind de dansurile ritualice kagura, care erau jucate în cadrul templelor.

Distingem 4 secțiuni:

1. Scena principală
2. Ato-za 後座 (scena orchestrei)
3. Jiutai-za 地謡座 (în stânga scenei principale, unde este poziționat corul)
4. Hashi-gakari 橋掛 (scena sub formă de punte, pe unde intră actorul principal).

Scena este lipsită de orice fel de elemente de decor, cu excepția peretelui din spatele ato-za pe care e pictat un pin uriaș (fără o semnificație anume, probabil o reminescență a timpului în care reprezentațiile aveau loc în aer liber).

Deoarece nu există un tip de cortină ca în teatrul european, la finalul reprezentației, actorul principal se întoarce cu spatele la public și părăsește încet scena până dispare în spatele cortinei maku.

Deși nouă, ca audiență occidentală, ni se poate părea o limitare în reprezentarea artistică, aceste aspecte tehnice sunt respectate cu sfințenie spre a veni în ajutorului actorului pricipal care, având aria vizuală și mișcările restricționate de mască și costumația voluminoasă, are nevoie să fie familiarizat cu geometria exactă a spațiului în care urmează să se manifesteze. Pentru acest lucru există și doi stâlpi speciali, care funcționeză ca o busolă-punct de orientare pentru actor.

Roluri:

• corul, jiutai, care, ca in tragedia greacă, explică sau repetă informațiile
• însoțitorii actorilor (shitetsure și wakitsure)

• are doar 2 actori exclusiv bărbați:
  • shite (personajul principal), care poartă mască, reprezentându-i pe cei care nu sunt din lumea umană și nu ridică niciodată picioarele de pe scena în timp ce merge
  • waki, care e aproape un spectator impasibil și reprezintă omul ordinar

Cel mai important concept în ceea ce privește prestanța actorului (care își începe pregătirea de la 5 ani) este cel de hana, desăvârșire propriei măiestrii, plenitudinea performanței.

Măștile Nō

Rolurile de bătrâni sunt considerate printre cele mai grele de jucat, fiind dificil să mimizezi în dans și mișcări slăbiciunile vârstei fără a le reda prea exagerat.

De ce este Teatrul Nō atât de interesant?

Este de reținut că Nō este o manifestare insolită în lume, diferențiindu-se prin: arhitectura distinctă a scenei, măștile și rolurile actorilor, funcția ritualică a dansului, tehnica de modulare a vocilor, codificarea mișcărilor scenice și atmosfera creată de lirismul dramatic al textelor, precum și de rolul esențial al muzicii și orchestrei.

Și dacă asta nu te-a convins, gândește-te doar ce tatuaj cool ar ieși cu o mască Namanari.

Nu uita să lași sugestii despre ce alte subiecte crezi că merită discutate aici, între japonezii urbani.

また今度ね