URL: sabinayamamoto.blogspot.com
Perioada Activa: 2012 – 2017
Subiect: Povestiri. Copilarii. Bazaconii
Autoare: Sabina
Sabina, care locuieste in Japonia de 11 ani, a creat acest blog in 2012 pentru a impartasi cu cititorii ei romani peripetiile sale din Japonia, precum si alte ganduri si amintiri din copilarie (care pot sa aiba sau nu legatura cu Japonia).
Stilul ei de scris este usor satiric, usor hazliu, iar de multe ori ai impresia ca citesti o carte si nu o postare de blog.
Am sa adun in aceasta postare o colectie din postarile mele preferate din blogul Sabinei, postari care si au o conexiune cu cultura sau limba Japoneza ɷ◡ɷ
Cuprins (dati click pentru a merge la partea respectiva)
- O zi de vara in Shimonoseki
- Clubul de Fitness
- Scurte momente de japonisme
- Batranul cu plansele
- Festivalul Sake-ului (Sakagura Matsuri)
O zi de vară în Shimonoseki
Joi, 23 august 2012
Când spui Shimonoseki te referi cu siguranță la artifiicile de pe malul mării din luna lui cuptor. Hanabi, tradus mot à mot, flori de foc.
Luna lui cuptor în sud-vestul Japoniei este august. August este lună plină, elevii au vacanță și profită din plin de ea, inocenți ca niște cățeluși, îți sar în fața mașinii ori de câte ori au ocazia. Joacă fotbal fix sub geamul dormitorului, însoțind fiecare lovitură cu vociferări a diferitor epitete, printre care amintesc: prostule, tâmpitule, și asta când îți este somnul cel mai dulce și încerci să mai furi cele câteva clipe de fericire în futon, înainte să sune blestematul ăla de ceas care să-ți cânte: „wake up loser, today is another day in paradise”…
Tot în august, cu prilejul sărbătorii de Obon, bugetarii și sararīman-ii (din lb. engleză: salaryman) au câteva zile libere, o adevărată mană cerească. După ce fac turul mormintelor rugându-se pentru rudele trecute în neființă, sau mă rog, în funcție de religie, celor plecați să-și trăiască o altă viață, într-o altă lume, într-un alt univers, mulți ar profita de vremea însorită și ar ieși din bârloguri, evident, dacă ar mai avea energia necesară, așa că preferă să se ascundă de căldura aia umedă de ți se strecoară pe sub haine ca un pui de șarpe. Se închid în spatele pereților subțiri, la răcoarea benefică a aparatelor de aer condiționat, frunzărind sictiriți câte un ziar vechi sau, butonând telecomanda cu un aer tâmp, ignorând onorabil urletele celor doi copii, veșnicul monolog al soției, miorlăitul strident al motanului castrat…
Cu toate astea, în fiecare an pe 13 (da, au și ei aceeași superstiție), zi cu noroc, sararīman-ul își scoate mașina din garaj, îndeasă în ea umbrele de soare, containere de răcit portabile, sticle de ceai, răcoritoare, onigiri (turtițe de orez) preparate înainte de răsăritul soarelui de soție, pături, prosoape cât cuprinde, șepci, schimburi ș.a., cei doi copii din dotare cu tot cu DS-urile ca să nu le mai audă gura, pornește motorul și e cât pe ce să plece când își amintește că a uitat ceva…a, da, locul din stânga e liber, soția. În sfârșit, în zorii zilei, mașina aleargă lin pe autostradă spre Shimonoseki.
O să vă întrebați dacă japonezii au inventat niște artificii care ar putea fi la fel de spectaculoase la lumina zilei, sau o să credeți că exemplul domnului de mai sus este unul particular, poate locuiește departe de oraș. Ei bine, nu.
Shimonoseki este orașul care oferă un spectacol de artificii de 25 de ani, pe 13 august. Anul acesta numărul artificiilor ridicându-se la 13.000. Da, este un spectacol de artificii impresionant. Nu degeaba toți pleacă cu noaptea în cap ca să prindă un loc de parcare în locurile special amenajate. Își omoară apoi timpul până seara cu mici distracții organizate cu același prilej. Mersul cu vaporul, pentru cei cu dare de mână o plimbare cu elicopterul, mâncat peste proaspăt pescuit, cumpărat dintr-o hală imensă care îmi amintește perfect de Hala Obor, toți înghesuindu-se să prindă delicatese: sushi don (bucăți de peste crud pe o pătură de orez), kujira no karaage (bucăți de balenă marinate și prăjite), maguro furai(ton pane), nu-știu-ce alte specii de pești ce nu se găsesc pe toate drumurile, dar după care îți cam lingi toate degetele. Hala își păstrează în fiecare an aceeași atmosferă, nu știu de ce, are ceva-ul acela care îmi crează de fiecare dată o senzație de déjà vu. Poate mirosul, aerul greu, umezeala, agitația din jur, vânzătorii întinzându-ți bucăți de peste crud sau prăjit, berea din paharele de plastic, cimentul bătătorit păstrând urme de pași a mii de trecători.
Când soarele se înroșește și se retrage în spatele munților, mici tarabe înșirate la linie, te îmbie cu mirosul preparatelor specifice pentru un matsuri: porumb copt, yaki-tori (frigărui de pui), yaki-ika (sepie la grătar), cartofi prăjiți, kakigori (gheață mărunțită cu sirop dulce), fructe proaspete de la gheață, cartofi copți cu unt, takoyaki (un fel de găluște cu legume și bucăți de caracatiță), yakisoba (tăiței cu legume și carne de porc), bere cât cuprinde, pe lângă toate astea mai sunt și tarabe cu jucării, jocuri de bingo, baloane, mașinuțe, păpușele, yo-yo (baloane umplute cu apă) și alte zeci de mici prostioare după care copiii se pun pe urlat și tăvălit pe jos când părinții refuză să le mai cumpere.
Cam tot atunci se dezlănțuie spectacolul multicolor al kimono-urilor de vară, pasul mărunt, firav și gingaș al tinerelor, coafurile elaborate sau, din contră, de-o simplitate izbitoare. Micile domnițe zâmbind cu ochii plecați atunci când sunt privite, mergând îngrămădite câte două, trei lăsându-mi impresia că, de fapt, sunt niște buchete imense de flori de vară, proaspete, parfumate, unele încă crude, altele ușor trecute, dar fermecătoare, buchete viu colorate oferind aceea încantare vizuală care îți taie respirația.
Prima dată când am fost în Shimonoseki s-a întâmplat acum mulți ani, aveam 16 ani. Îmi amintesc totul perfect, purtam o pereche de pantaloni albi de vară, largi, un tricou roșu cu niște modele abstracte negre și albe, o pălărie albă cu bolurile cam largi și o emoție de nedescris în suflet. Eram pentru prima dată în Japonia, trăiam pentru prima dată o vară japoneză, vedeam pentru prima dată un spectacol de artificii. Știu că am rămas cu gura căscată și ochii ațintiți pe cer pe durata întregului spectacol. Nu mai văzusem niciodată nimic asemănător, totul îmi părea fascinant și parcă din altă lume, artificiile nu eram înălțate de jos, îmi părea că, de fapt, cădeau din cosmos și explodau înainte privirii mele. Mii de stele căzătoare desenându-mi pe firmament povestea ce aveam s-o trăiesc peste ani de zile.
Clubul de Fitness
Joi, 6 septembrie 2012
În orășelul nostru de provincie sunt două mari și late astfel de cluburi. Unul de fițe, că na, au și ei pițipoancele și băiețașii lor, și celălalt, unde de obicei se adună cei trecuți de vârstă a treia, câțiva tineri rătăciți și câteva doamne de vârstă mijlocie.
Îmi zic acum câteva săptămâni că dacă tot stau și tai frunze la câini, frec menta în concediu, pierd vremea în cel mai neaoș mod românesc, ia să fac ceva mișcare, că nu strică puțin bodybuilding și, cine știe, poate îmi descopăr vreun talent tardiv, precum Sharon Madderson. Am ales din start al doilea club, ACS. De primul știam că îți cam arde portofelul un abonament lunar și, în afară de asta, nu oferă nu-știu-ce servicii extraordinare care să merite lovelele aruncate-n buzunarul lor.
Am crezut că așa fac toate shufu (femei casnice) în Japonia. Dimineața își trimit odraslele la școală, trag o curățenie de ochii soacrei, după care ies la sală, un lunch cu prietenele, la un spa ceva. Nimic mai fals. În prima zi nu era nici umbră de femeie tânără prin sala de fitness. Cea mai tânără doamnă pe care am văzut-o, alerga pe banda de lângă mine de mai bine de o oră, în timp ce eu aveam deja palpitații după primele zece minute, era sărită bine de 65 de ani…
Dar înainte de a vă prezenta pe cei câțiva dintre noii mei prieteni, să vă povestesc sistemul după care funcționează acest club de fitness. Când ai ajuns la recepție îți sar în ajutor câteva fete îmbrăcate în uniforma clubului. Poți spune că ești nou venit, deși din privirea lor am înțeles că nu m-au recunoscut în baza de date a cipului implantat sub piele, una dintre ele m-a și invitat să iau loc, a scos mai multe hârtii și a început să îmi vorbească despre sistemul de abonare.
Şase tipuri de abonament: regyuraa (regular, toate facilitățile incluse, timp nelimitat), dei (day, toate facilitățile incluse până la ora 17:00), famiri (family, toate facilitățile incluse, timp nelimitat, abonament ce obligă aducerea celei de-a doua persoane), naito (night, limită de zile și timp, luni, marți, miercuri și vineri, între orele 19:00 și 22:00), fotaimusu (for times, de patru ori pe lună, acces la toate facilitățile), gakusei (elevi și studenți, toate facilitățile, timp nelimitat).
Am ales abonamentul regular, deși dacă stau bine să mă gândesc, puteam salva 500 yeni alegându-l pe cel day. Acest abonament permite accesul la cele două piscine, la sala de fitness, la lecțiile de yoga, aerobic, pilates, stretch, hula dance, ș.a. De asemenea sunt puse la dispoziție dușuri, băi termale și sauna. Există și lecții de înot sau alte exerciții efectuate în piscină alături de un antrenor.
După ce am completat și semnat o groază de hârtii, mi s-a făcut un card cu poza mea pe el și mi s-a înmânat un flyer cu regulile clubului, pe scurt sună cam așa: fără bikini în piscină. Hm, costumul Evei, au și ăștia ciudățeniile lor, îmi zic. Mai jos, era un desen explicit cu ce trebuie să conțină echipamentul pentru piscină: costum întreg, cască și ochelari de înot… La fel în sala de fitness, se cere o ținută corespunzătoare. La final se subliniază că dacă există posesori de tatuaje, aceștia sunt rugați să își asume răspunderea de a le acoperi în întregime.
Cum vă povesteam, am început să îmi fac prieteni. La sala de fitness în primele zile ți se atașează un instructor care te învață cum funcționează fiecare aparat și, mai ales, ce mușchi pune în mișcare. Mi-au fost prezentate cu o ușoară emfază, instructorul fiind mândru că poate purta o conversație în engleză. Din păcate, am uitat numele tuturor, noroc că sunt numerotate, le pot recunoaște mai ușor. Cei cu care am împărțit sala m-au ajutat să mă descurc atunci când mă vedeau pierdută. Foarte mulți bătrâni. Nici nu-mi trecea prin minte cum își petrec timpul mulți dintre japonezi, după pensionare. A fost de-a dreptul impresionant să îi văd atât de activi și tineri. Da, sunt de-o mie de ori mai tineri ca mine, ca tine. Și, pe lângă asta, au o simplitate în vorbă, te împrieteneşti cât ai clipi cu ei.
Chiar acum zâmbesc amintindu-mi de domnul Fuji, în vârstă de 82 de ani, mititel, cu părul alb, îmbrăcat cu un maieu negru și pantaloni strâmți pe fund. Trage de fiare, în fiecare zi. Când ajung îl găsesc acolo, când plec el tot acolo este. El m-a învățat câteva exerciții utile. Mai sunt și alte personaje despre care aș vrea să vă vorbesc, dar am să păstrez asta într-un post viitor.
La piscină am avut ocazia să îmi fac prieteni prin rândul doamnelor, pensionare și ele. Femeile sunt mai curioase, au început cu seria de întrebări deja cunoscute și anticipate, dar, de altfel, foarte săritoare și cumsecade. Doamna Moriyama m-a rugat să o învăț engleză, în schimb invitându-mă la cină. Călătorește des, de două ori pe an împreună cu alte câteva doamne. Se plimbă prin Europa câteva săptămâni, apoi se întorce acasă, în Japonia. O altă doamnă mi-a dăruit un prosop nou, pentru saună, eu nu știam că am nevoie să îmi înfășor părul în el. Nici nu m-a ascultat când încercam să îi explic că aș vrea să îl returnez.
Mâine am să mă duc la prima lecție de înot din viața mea. Săptămână trecută am fost în spionaj, să îmi văd viitori colegi și, de ce nu, viitori prieteni. Am noroc, toți au vârsta mea, înmulțită cu doi sau chiar mai bine. Și toți iau lecții de înot. Toți începători.
M-am liniștit în două privințe. Nu sunt singura care nu știe să înoate și, poate ce e mai important, nu m-am sălbăticit de tot în biroul ăla, încă știu să port o conversație, să leg o prietenie, încă n-am uitat să zâmbesc.
Undokai-ul nu-i ca iarna
Joi, 4 octombrie 2012
Că tot suntem în plin sezon, zic să nu scap aşa subiect să-mi scape printre degete. Undokai sau, cunoscut şi sub numele de scenă, sports day (din lb. engleză). O zi dedicată sportului şi activităţilor sportive, organizată de obicei de către şcoli, grădiniţe, crese, şi în anumite zone organizează şi asociaţiile de locatari a unor cartiere.
Cum ar fi în Bucureşti, competiţia sportivă între cartiertul Sălaj şi cartierul Ferentari, cea mai populară activitate ar fi: 10 negri mititei, până când încep mititeii să scoată săbiile de oftică…
În Japonia nu scoate nimeni katana, că aia e păzită bine, moştenire de generaţii, dar scot sărmanii copii în soare, câteva ore bune pe zi, rumeniţi bine în fiecare zi, pentru antrenament şi repetiţii, şi asta cu doar câteva săptămâni înainte de marea defilare. Spun ei, primăvara şi toamna sunt anotimpurile ideale pentru o astfel de zi. Nu zic nu, ar fi vremea perfectă, asta dacă s-ar întâmpla undeva în aprilie, şi respectiv, noembrie. Atunci da, am putea spune că e tocmai bine, nici prea cald, nici prea frig.
Însă toată nebunia se petrece când soarele încă dogoreşte, când sunt mult prea multe cazuri de leşin şi insolaţie. Toţi dau din umeri neputincioşi, ei, asta e… şi noi am leşinat de cald atunci când eram de vârsta lor… trece. Ce este însă cu adevărat îngrijorător, este faptul că există şi cazuri de deces… dar lasă, vor spune, şi noi am murit când eram de vârsta lor, trece…
Nu degeaba undokai-ul îmi aminteşte de perioada comunistă, de acea defilare pentru care se muncea cu câteva luni înainte, ziua când trebuia să-ţi ardă pieptul de recunoştinţă şi supunere pentru tovarăş şi patrie, 23 august. Şi atunci leşinau bietele copile de prin cluburile sportive, îmi povestea mama că stăteau oamenii cu galeţi pline cu apă pe marginea drumului, ca să le ofere în caz de nevoie. Şi atunci se ţineau copiii în soare, repetiţii interminabile pentru sincronul perfect. Însă atunci nu exista dreptul la replică.
În Japonia de azi se presupune că există, însă puţini sunt cei care au curaj să spună ceva împotriva sistemului. Mai mult sau mai puţin, educaţia japoneză are şi un strop de comunism, îmi lasă impresia că se doreşte uniformizarea în masă, aidoma boabelor de orez într-un bol de ceramică.
Dar n-aş putea spune că această zi a sportului aduce numai controverse. Nu. Are şi părţile ei bune, altfel nu s-ar mai încăpăţâna cu toţii să nu iasă din turmă. E un bun prilej ca părinţii să-şi admire odraslele în diferite competiţii şi ipostaze. Mamele să pregătească bento-ul pentru prânz, taţii să îi filmeze, să îi fotografieze, să se bucure alături de ei atunci când au câştigat, umflându-şi pieptul şi privind în jur, spunând parcă: aţi văzut, aţi văzut, băiatul meu, da, e băiatul meu.
Însă poate ce e mai important din toată povestea asta, copiii sunt cei care se bucură cel mai mult de acest eveniment. În ciuda căldurii, în ciuda durerilor de cap şi a oboselii acumulate. Ei sunt dornici să fie văzuţi de părinţi, să fie apreciaţi, se luptă să câştige jocul doar ca să vadă licăritul unei lacrimi în ochii mamei, zâmbetul mândru al tatălui, râsul sincer al fratelui mai mic şi bunicii sărind şi strigând în gura mare, bravo!
Iar când vor fi părinţi la rândul lor, vor spune nostalgic şi plini de mândrie, ei lasă… şi noi am murit de cald atunci… trece.
Scurte Momente de japonisme
vineri, 16 noiembrie 2012
Nu ştiu dacă rândurile de mai jos mai au nevoie de o prezentare. Sau, mai bine zis, nu ştiu eu ce prezentare s-ar potrivi cel mai bine. Au şi japonezii curiozităţile lor, asta e sigur. Chiar dacă asta înseamnă să scoată de te-miri-unde idei originale. Culmea este că unele chiar vând, şi se vând bine.
N-aş putea merge mai departe, nu înainte să-l amintesc aici, chiar şi în treacăt, pe cel de unde mi-am luat sămânţa de inspiraţie, de aici şi aici. Aş fi nedreaptă să-mi asum în totalitate originalitatea.
Aşadar, iată câteva produse la mare căutare…
Futon-ul de mână
A venit iarna şi ăia din firmă nu bagă încă căldura? Îţi îngheaţă degetele pe mouse şi îţi crapă pielea între degete? Astăzi e ziua ta norocoasă. Noi avem soluţia ideală pentru tine. Şi nici nu mai eşti nevoit să nu îi dai dreptate sefului (blasfemie, nu altceva), nu, nu, sefu’, cum să-mi fie frig când sunt 13 grade în birou. Nu.
Perfect pentru vremea rece, mouse pad-ul futon de mână. Toţi colegii te vor invidia, format din saltea, plapumă şi, în caz de nevoie, o pernă. În plapumă se găseşte generatorul de căldură cu USB. Bagi mufa şi se încălzeşte trufa.
Golf de toaletă
După golful la birou, era un pas absolut firesc să ajungă şi în wc.
Eşti constipat şi stai mult în toaletă? Te plictiseşti? Vrei să-ţi perfecţionezi loviturile de golf? Nu ştii cum să foloseşti într-un mod eficace minutele de pe closet?
Îţi prezentăm golful de toaletă. Te scapă de crampele dureroase şi de revistele manga. Duminică, băieţii te vor saluta cu respect după ce o să dai cea mai bună lovitură de golf.
Copilul mop (baby mop)
Ai făcut un copil şi habar n-ai cum naiba să te mai împarţi. Cum să dai cu mopul, să îţi faci manichiura, să stai cu fetele la o barfă şi să mai vezi şi de ăla mic, toate în acelaşi timp?
Eşti cea mai rea mamă, copilul tău nu este un mop. Dacă azi cumperi setul baby mop, copilul tău va fi un mop, iar tu nu vei mai fi o mamă rea. Vă prezentăm baby mop-ul! Cumpără-l ca să nu ajungi şi tu o mamă rea.
Batranul cu plansele
luni, 18 martie 2013
L-am întâlnit într-o staţie de autobuz. Stătea pe un scăunel pliabil şi privea spre acoperişul castelului de peste drum. Schiţa în culori pastelate, în linii difuze, o altă lume, poate nu mai bună, dar cu siguranţă mai veselă. Amintindu-mi cumva de trecut, de vremurile când mă mai jucam şi eu cu pensula pe o bucată de pânză, m-am apropiat să privesc cum arată lumea lui.
Bătrânul mi-a surâs cu bunătate. Mi-a vorbit într-o engleză perfectă, ghicindu-mi parcă întrebările nerostite: I draw in mornings, everyday. Is more than a hobby. Nu ştiu de ce, i-am răspuns în japoneză, poate de teamă că engleza mea nefolosită să nu scârţâie dintr-o dată ca osia roasă de rugină a unei locomotive. I s-au luminat ochii: a, vorbeşti japoneză, credeam că eşti turist. Locuieşti prin zonă? Nu, i-am spus. Vizitez oraşul, locuiesc în altă prefectură.
M-a întrebat de unde sunt. A fost singurul japonez întâlnit în toţi anii aceştia care să ştie mai mult decât Ceauşescu, Hagi şi Comăneci. Am fost aşa de surprinsă încât îmi venea să-i sar la gât şi să îi mulţumesc. M-a întrebat de Brâncuşi, chiar şi de Grigorescu. De unde ştia atâtea oare?!
Mi-a povestit apoi cum a călătorit prin lume, prin Asia, prin Europa, vorbeşte patru limbi. Chiar şi spaniola. Şi tu vorbeşti spaniolă, nu-i aşa? m-a întrebat, e limbă latină. Nu o vorbesc, dar înţeleg puţin. Nici eu nu o vorbesc bine, doar un pic, un poco de español, a rostit cu accent curat de parcă ar fi fost crescut din faşă cu olé.
Îmbrăcat simplu, stofa pantalonilor păstrând urme de culoare, cămaşa roasă la mâneci şi o şapcă decolorată de zilele însorite. Vorba i-a fost la fel de simplă. Fără emfază, fără să fie fanfaron, ca şi cum ne ştiam de o viaţă.
Se întâmplă uneori să întâlneşti oameni pentru prima dată şi după ce porţi o discuţie firească, să rămâi cu o senzaţie ciudată, de parcă ai lăsat în urmă un prieten vechi. Dar pe care ştii că nu îl vei mai revedea niciodată. Posibil să fie o frumoasă domniţă în metrou, un copil în parc, sau un bătrân cu planşe într-o staţie de autobuz.
Festivalul Sake-ului (Sakagura Matsuri)
luni, 27 mai 2013
E cunoscut faptul că într-un oraş mic nu se întâmplă mai nimic. Fiecare zi se scurge identic ca cea precedentă. Nimic nu tulbură ciclul celor 24 de ore şi parcă toţi se căznesc să nu iasă din acest ritm. Trenurile iau şi lasă întotdeauna aceiaşi oameni la aceleaşi ore. Bicicleta roşie trece prin faţa casei în fiecare dimineaţă. Vecina de vis-à-vis întinde rufele cu două minute înainte ca poştaşul să aducă ziarul. Zâmbetul tinerei din cafeneaua din colţ înroşeşte de fiecare dată obrajii liceanului timid.
Sunt câteva evenimente mari şi late pe tot parcursul anului. Le ştim fără să clipim şi de fiecare dată totul rulează identic ca în anii precedenţi, ca un film prost într-un cinematograf de mâna a doua. Primăvara are loc Festivalul Florilor de Cireş. Vara, după cum vă aşteptaţi, Natsu Matsuri (Festivalul de Vară), destul de incitant, dacă bei câteva beri şi faci abstracţie de hărmălaia inutilă a celor turmentaţi. Copăceii înfloriţi îţi vor părea tinerele în chimono de vară, nişte buchete de flori imense, vii, proaspete, colorate. Toamna se venerează recolta de orez aducând jerfe zeilor în cadrul Festivalului Orezului, iarna fără îndoială îşi are locul bine stabilit Festivalul Crăciunului, unde cele câteva beculeţe agăţate prin copacii din centru dau un aer mai mult lugubru decât de sărbătoare. Şi cam asta ar fi.
Anul aceasta însă am aflat de un nou festival, Festivalul Sake-ului, la a patra ediţie. La a patra ediţie?!? Adică în ultimii trei ani am trăit degeaba.
第４回 はつもみち 酒蔵まつり
Într-o curte mai mare, organizatorii au pus câteva mese şi scaune de plastic, corturi şi o scenă în spate. Pe cele două părţi laterale standuri pline ochi, o adevărată mană cerească, cu băutură la discreţie. Să nu vă închipuiţi că sunt o băutoare înrăită, dimpotrivă, uneori o simplă cutie de bere mă poate doborî cu usurinţă. Dar când vine vorba de un loc cu mese în aer liber, câţiva oameni dornici de distracţie, şi bere, n-am să refuz niciodată.
Când am ajuns, puţin după ora prânzului, pe scena improvizată cânta, chiar binişor, o tipă frumuşică, băştinaşă pesemne. Nu playback ca orice vedetă care se respectă, ci live adevărat, acompaniidu-se cu o chitară.
A fericit câţiva bărbaţi din public. Harada Yuko, visul unei zile de vară. Cerul se voalase, o aromă blândă de ploaie încălzea uşor aerul, razele soarelui răspândeau o lumina difuză şi Yuko îşi chema iubitul înapoi, îl striga printre cei din public, oare tu eşti, iubitule?
Am băut. Bere. Şi deşi nu mă omor după sake, am băut pentru prima dată cu plăcere. Sake de la mama lui de acasă, fabrica de nihonshu (日本酒) fiind fix lângă noi. O nebunie pe toate gusturile, de la Nigorizake (sake nefiltrat) până sake cu alcool adăugat, Honjōzō-shu (本醸造酒).
Petrecerea s-a spart înainde de a începe, când îmi era lumea mai dragă şi berea mai rece. Pe la trei am fost trimişi acasă, asta după ce au încheiat festivalul cu renumitul Mochi-maki (餅まき). Ce este Mochi-maki? Cunoscut de asemenea şi ca Mochi-nage (餅 投げ), este un ritual şintoist de binecuvântare, care constă în aruncarea unor turtiţe de orez către mulţime.
Am plecat mai mult dezumflată şi cu mintea mult prea limpede după un festival al alcoolului. Am urmărit însă o altfel de beţie, pe înserat, acasă. Ziua murea ameţită în braţele unei umbre ce înghiţea încetul cu încetul încăperea.
Japonezii Urbani 
