Ikiru – A trăi sau a muri

Articol: Miriana
Film: Ikiru (1952)
Director: Akira Kurosawa
IMDB

Probabil fiecare din noi a dat la un moment dat peste un citat scăpat dintr-o sursă anonimă care conține totuși un sâmbure de adevăr, fie că ne place să admitem sau nu. De pildă, mi-am amintit recent de niște cuvinte faimoase atribuite lui Mark Twain (dacă aparțin lui) și m-am gândit că sunt relevante pentru toată povestea asta, tocmai pentru că descriu situația în care este prins și protagonistul filmului: 

„Cele mai importante două zile din viața ta sunt ziua în care te-ai născut
și cea în care afli de ce.”

Și pe bună dreptate. Oricât de idealistic sau ostentativ ar suna, mereu am crezut că într-o dimineață ca toate celelalte, voi fi cuprinsă brusc de un sentiment puternic de conștientizare și voi ști prea bine ce trebuie să fac cu viața mea.

Cam asta se întâmplă și cu eroul nostru, Kanji Watanabe, doar că realizarea sa nu are loc în cea mai fericită ipostază. Într-o zi obscură din viața lui de funcționar public, Kanji află că are cancer terminal la stomac. Fiind destul de bătrân, acesta simte nevoia să recupereze timpul pierdut înainte de diagnostic. 

Filmul e o meditație asupra timpului, suferinței și mai degrabă asupra vieții decât asupra morții. Chiar și titlul, Ikiru, se traduce prin „a trăi”. Kanji vede boala ca o portiță de scăpare de la viața sa monotonă, dar nu în sensul disperării. Nu. Pentru Kanji boala nu este un sfârșit, ci un început. Suferința lui nu este cauzată de durerea fizică, ci de regretul că până în acel moment viața lui a fost lipsită de sens.

În sfârșit realizează că poate să se revanșeze pentru timpul pierdut și reușește să construiască un parc pentru copii. Deși, prin tematică, filmul este trist, Kanji are parte de un final fericit. Dacă la început existența lui este doar atât, existență, într-un sfârșit învață să trăiască.

Puși într-o situație similară, mulți ar face la fel (sper). Personal, dacă mi-aș petrece toate zilele într-un birou și m-ar lovi așa o veste, nu aș mai dormi în papuci. Dar cel mai bine ar fi să ne dăm seama de lucrurile astea singuri, nu motivați de o astfel de experiență.

Este o scenă la sfârșitul filmului (spoiler alert), unde colegii lui birocrați rămân impresionați de schimbarea și determinarea lui Kanji și decid să-i urmeze exemplul. Doar că mai târziu, uitând de promisiunea făcută lor înșiși, revin la viața monotonă de dinainte. Asta nu înseamnă că actele grandioase ar echivala cu o viață mai plină de sens. Ideea e să găsim acel ceva care ne face să simțim că trăim. Ceilalți vor observa și poate vor simți și ei dorința de a schimba ceva în viața lor; dacă nu lumea, măcar pe ei înșiși.

Dacă un asemenea eveniment nu devine cauză pentru o schimbare violentă, dar necesară în viața cuiva, atunci nu știu ce speranță ar mai exista pentru noi muritorii. 👽

E primul film de Akira Kurosawa pe care-l văd și nu cunosc altă lucrare de referință cu care să-l compar. Ce pot spune e că, pe lângă interpretarea emoționantă a lui Takashi Shimura, în rolul lui Kanji Watanabe, am fost plăcut impresionată de felul în care un mesaj atât de bogat poate fi concentrat într-o poveste relatată atât de simplu și uman.

Așadar, celor care au o pasiune rară pentru filmele existențiale, alb-negru, în ritm mai domol, îl recomand cu drag. Dar vă avertizez: pregătiți popcornul și țineți pachetul de șervețele la îndemână!