Populatia Ainu? What’s that?😮

Autor: Ioana
Timp Citire: 8 minute
Teme: Cultura si Civilizatie

1. De unde au apărut ?
2. Cum arată ?
3. Ocupații și hrană
4. Festivalul Ursului Ainu
5. Poveștile
6. Dansul și cântecul
7. Cultura Ainu din ziua de azi

Următorul text are menirea să te introducă în cultura, obiceiurile și tradițiile populației Ainu, considerate cel puțin unusual de o audiență western, de exemplu. Te încurajez să lecturezi articolul de mai jos, dacă ești de acord că ar trebui să înțelegem importanța culturii și a valorilor ce ne individualizază ca națiune, cea a principiilor unei comunități, frumusețea lor și modul în care acestea contribuie la diversitatea planetei. Fiecare identitate contribuie la tabloul general al lumii, fiind, din punctul meu de vedere, un sacrilegiu să ucizi orice parte, oricât de mică, a unei culturi, să sugrumi tradițiile și să încurajezi o uniformizare forțată a oamenilor și a lucrurilor unice care ii individualizează.

! spoiler alert !

Dacă linia cunoștințelor noastre se intersectează azi pentru prima oară cu termenul de Ainu, este perfect normal să ne întrebăm ce reprezintă acest cuvânt. Ei bine, acesta exprimă numele unui grup etnic nativ al părții de nord a Japoniei.  Această comunitate nu s-a limitat absolut deloc când a venit vorba de expansiunea teritorială, căci în spațiul de dezvoltare se regăsesc Țara Soarelui Răsare, insulele Kurile (pe hartă Kuril Islands), Sahalin (pe hartă Sakhalin) și Peninsula Kamceatka, din partea estică a Rusiei. Poporul Ainu, popor învăluit de mister, a început să aibă mai multe interacțiuni frecvente cu japonezii din secolul XIII, aceștia din urmă reprezentând partea majoritară a populației.

De unde au apărut ?

Originea acestei civilizații pare a fi una legată de multe controverse, existând o adevărată mare de teorii. Unii afirmă că ar fi posibilă proveniența din rasa mongoloidă¹, datorită aspectului caucazian², amerindian³ sau chiar asemănător aborigenilor⁴, nativii Ainu fiind oameni de statură înaltă, bărbații lăsându-și barba să crească, ajungând la dimensiuni impresionante. Altă ipoteză luată în calcul de cercetători ar fi că indivizii sunt de fapt descendenții străvechi ai unei populații numită „jomon”, populație preistorică datată acum 10.000 de ani și din care ar fi evoluat japonezii de astăzi. O legendă spune că populația Ainu a apărut cu mult înainte de populația niponă, aceștia neavând vreo legătură unii cu alții. Prin incertitudinea apariției și a rădăcinilor lor, a originii necunoscute, și prin trăsăturile genetice atipice această populație rămâne un adevărat mister pentru cercetători și oamenii de știință, neputând fi încadrați în nicio tipologie.

Rasa mongoloidă¹ =una dintre cele trei mari rase omenești, răspândită în Asia Centrală, Asia de Est, de Nord și de Sud-Est. Termenul mongoloid desemnează o grupă de oameni cu trăsături fizice întâlnite în Asia centrală și face referire la grupul etnic al mongolilor.

Rasa europoidă (numită și rasa: albă, europeană sau caucaziană)² = rasă umană foarte răspândită pe toate continentele, proveniența fiind țările mediteraneene ale Europei și Anatoliei (Asia Mică), aceasta fiind mai des întâlnită prin Europa. Locul de formare a rasei europoide este Caucaz. Rasa europoidă se întâlnește și în America Latină, inclusiv printre hispanici, ale căror origini sunt amestecate.

Amerindienii³  (sau Locuitorii nativi ai celor două Americi) = locuitorii pre-columbieni ai continentului America, descendenții acestora și multe alte grupuri etnice care se identifică cu aceste grupuri de oameni.

Amerindienii³  (sau Locuitorii nativi ai celor două Americi) = locuitorii pre-columbieni ai continentului America, descendenții acestora și multe alte grupuri etnice care se identifică cu aceste grupuri de oameni.

Cum arată ?

Oamenii din neamul Ainu se deosebesc în mod vizibil de japonezi, ba chiar s-a afirmat depre ei că au aspect european, doar ochii fiindu-le mai adânciți în orbite👀. Aceștia prezintă o pilozitate sporită, piele de culoare mai deschisă, păr cu fir puternic, gros, ondulat. Ainu cu sânge pur pot avea chiar ochii albaștri și păr șaten.

Una din tradițiile (fără corespondent în cultura europeană) acestui popor presupunea tatuarea femeilor în zona gurii și, câteodată, în zona antebrațelor. Acest proces, care începea de la vârste fragede, fetele fiind încă foarte tinere, și continua odată cu trecerea timpului, cu înaintarea în vârstă, reprezenta un ritual care avea ca finalitate pregătirea pentru viața de apoi. Tatuajul era considerat un simbol al feminității, al frumuseții, un talisman, un element estetic indispensabil trecerii la neființă. Acesta avea diverse forme, dar cel mai popular ilustra un zâmbet😊, care probabil exprima viziunea optimistă asupra morții a poporului Ainu (care, la fel ca obiceiul însemnării permanente a pielii, nu se regăsește și la noi).

Din nefericire, datorită legilor impuse de statul Japonez, putem vorbi despre acest simbol tradițional de valoare doar la timpul trecut. Poporul Ainu a fost absorbit de comunitatea niponă, integrată în societate, dar și obligată să adopte un Stil de viață Japonez (Japanese Lifestyle), fiind astfel nevoiți să lase în umbra trecutului o parte semnificativă din tradiția Ainu, să renunțe la unele dintre valorile și elementele unice ale culturii acestui popor, transmise de-a lungul generațiilor, în schimbul comodității și uniformizării unei comunități considerată prea diversă.

Ocupații și hrană

Bărbații erau vânători și pescari iscusiți, dar se preocupau și cu cultivarea pământurilor. Aceștia își procurau hrana din tot ce înseamnă natură, având grijă să adune cât mai multe alimente pe tot parcursul anului, pentru a avea mereu ce să mănânce, chiar și pe parcursul vremurilor mai dificile. Aceștia erau atât de grijulii, încât nu smulgeau niciodată rădăcina plantelor, ci le rupeau astfel încât sămânța să le poată oferi roade și anul următor, asigurându-și astfel recolta. Ainu găteau în principal prin prăjirea și fierberea cărnurilor de vânat cu diferite legume și plante adunate din natură.

În timpul ceremoniilor de trimitere înapoi a spiritelor urșilor, rugăciunilor pentru odihna celor plecați, nunți, înmormântări și alte ceremonii, pe lângă mesele obișnuite, de zi cu zi, erau pregătite mâncăruri speciale, cum ar fi cereale amestecate, fierte și găluște. Nu numai oamenii vii, ci și strămoșii și zeitățile se bucurau de aceste mâncăruri speciale, care puteau fi consumate doar de câteva ori pe an.

Festivalul Ursului Ainu

Ainuii credeau despre urși că sunt intermediarii în procesul de procurare a blănilor, a cărnurilor și a altor lucruri de folos din sfera vânatului. Festivalul Ursului reprezenta, de fapt, o ceremonie pentru a celebra spiritele urșilor și pentru a le trimite înapoi pe tărâmul care se credea să fie cel originar, în lumea de care aparțineau în mod natural. Trimiterea spiritelor înapoi implica o festivitate solemnă, însoțită de o sărbătoare uriașă și împărtășirea aceleiași amintiri de preț cu comunitatea. Acest tip de eveniment grandios prezenta o importanță deosebită, întrucât prin intermediul său era consolidată legătura dintre spirit și materie, dintre abstract și palpabil, festivitatea având valențe spirituale, dar și culturale, prin perpetuarea tradiției.

Poveștile

Poporul Ainu a transmis multe povești din generație în generație. Aceste povești erau diverse, oscilând de la aventuri cu protagoniști aparținând oricărui gen, la povești cu animale precum ursul, vulpea și alte zeități de origine animală ca personaje centrale, până la poveștile evenimentelor istorice și experiențele persoanelor în vârstă. Povestitorii ainui erau artiști, compuneau melodii originale, în special pentru narările aventurilor și a vieților zeităților. Multe dintre aceste povești încorporau înțelepciunea de a trăi în mijlocul naturii, cunoașterea în profunzime a acesteia, fiind izvoare nesecate de povețe.

Dansul și cântecul

În mod normal, muzica era bine înrădăcinată în originile poporului Ainu. Această formă de artă, o reprezentare a esteticului, se regăsea aproape întotdeauna pe lista must have-urilor unei ceremonii reușite, a unei ieșiri cu prietenii și a unei zile de lucru complete.

Existau mai multe tipuri de dans, precum acela într-un cerc, numit Rimse, Upopo și Horippa, dansul în rugăciune, dansul jucăuș, cel pentru a descrie mișcările animalelor sau dansul născut din ceremonii de exorcizare a spiritelor rele. Cele mai multe dintre acestea au fost interpretate în principal de femei, bărbații fiind poate mai reticenți în a-și împărtăși abilitățile artistice. Din cauza lipsei unor instrumente muzicale profesioniste, ritmul era conferit de bătaia din palme a spectatorilor și a interpreților. Pentru populația ainu, dansul era ceva sacru, de care se bucurau cu cei din jurul lor (atât cu semenii, cât și cu zeitățile omniprezente).

Aceste dansuri erau acompaniate de cântece denumite Yaysama și Yaysamanena. Acestea erau cântate de femei, fiind exprimate sentimente foarte puternice și apăsătoare, precum durere, tristețe sau chiar afecțiune, iubire. Cântecele reprezentau o revărsare a prea-plinului sufletesc, fiecare persoană având propriul stil de a reda compoziția, propriile versuri, această formă de artă fiind una foarte bine individualizată.

Cum excepția întărește regula, pe lângă aceste cânturi unice, variate de la un interpret la altul, existau ȘI melodii tradiționale, transmise din generație în generație, prin viu grai, specifice fiecărei regiuni în parte și care s-au conservat de-a lungul timpului. După părerea mea, aceste melodii întăreau sentimentul de apartenență al membrilor comunității Ainu.

Cultura Ainu din ziua de azi

Încă din epoca Meiji⁵, oamenii Ainu s-au confruntat cu o grămadă de probleme și, în special, cu un nivel ridicat discriminare fără temei (nici nu mai menționez de negarea culturii lor unice și diverse). Ainu erau considerați un grup etnic pe moarte, iar cultura lor, o cultură în proces de stingere, deci la fel, pe moarte. Din această perspectivă, Kyosuke Kindaichi și alți cercetători au efectuat studii asupra culturii Ainu.

Epoca Meiji sau era Meiji⁵ = eră în istoria Japoniei, între 23 octombrie 1868 și 30 iulie 1912.  Această eră reprezintă prima jumătate a Imperiului Japonez, în timpul căreia populația Japoniei au trecut de la o societate feudală autoizolată supusă riscului de colonizare de către marile puteri europene, la un stat național modern și industrializat, devenind o nouă mare putere influențată de idei științifice, tehnologice, filozofice, politice, juridice și estetice occidentale.

Ainui, însă, nu și-au abandonat valorile, nu au cedat niciodată prejudecăților sociale și s-au străduit să-și protejeze cultura, să o transmită, pe cât posibil, generațiilor următoare. Oamenii care au făcut acest lucru îi includ pe Matsu Kannari, Yukie Chiri și Mashiho Chiri. Yukie Chiri a fost autoarea『アイヌ神謡集』(Poveștile Zeilor comunității Ainu), în 1923, introducând în lume genul de epopee yukar (cântece ale zeităților).

Aici puteți citi mai multe despre Yukie Chiri și cartea sa, dar și o poveste tradițională, Cântecul pe care l-a cântat însuși Zeul Bufniță.

Matsu Kannari a transcris literatura orală, inclusiv cântecele divinității, în alfabetul roman, lăsând în urmă zeci de caiete care servesc conservării culturale Ainu. Hokuto Iboshi, Takeichi Moritake, Yaeko Bachelor și alții au explorat identitatea etnică exprimând punctele de vedere și sentimentele Ainu sub formă de tanka (poezii japoneze cu 31 de silabe) și alte poezii.

Printre transformările sociale care au avut loc începând cu epoca Meiji, a fost și pierderea libertății religioase, care le-a dat o lovitură deosebit de gravă și greu de suportat. Ceremonia de trimitere înapoi a spiritelor urșilor, cea mai importantă și grandioasă ceremonie, a fost interzisă. La fel, multe alte ceremonii au devenit foarte greu de realizat.

De la intrarea în vigoare a Legii din 1997 pentru promovarea culturii Ainu și pentru diseminarea și promovarea tradițiilor ainu și a culturii ainu, tradiția culturală orală și activitățile de conservare ale Ainu au devenit mai semnificative. Pe lângă restaurarea culturii spirituale menționate mai sus, restaurarea stilului de viață și a culturii, cum ar fi construcția de case, construirea de bărci și cusutul de haine, au fost efectuate de către Ainu în toată zona Hokkaido, precum și în Honshu, concentrându-se pe zona Kanto.

În prezent, există până și un site (care poate fi accesat aici) care promovează obiceiurile, tradiția, dar, mai important, care amintește în mod periodic de existența acestui popor uitat de restul lumii.

Deci… Ce crezi? Merită să încercăm să păstrăm diversitatea lumii sau ar trebui să ne îndreptăm privirile spre globalizare? Ar trebui să renunțăm la tot ce ne individualizează sau să nu ne detașăm vreodată de tradiție și strămoși?

Indiferent de răspuns, decizia ar trebui să ne aparțină, să nu ne simțim constrânși sau să ne fie limitate drepturile de a ne exprima, de a simți și de a aparține unui anumit grup, fie el de orice fel.

La finalul zilei, toți ar trebui să fim prin unicul nostru fel de a fi, încurajându-i și pe ceilalți să fie.

またね！